Tribunalul Arad: Restituirea cauzei la parchet pentru neregularitatea rechizitoriului

Clientul nostru a fost trimis în judecată sub aspectul săvârșirii a 3 infracțiuni de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, 3 infracțiuni de tentativă la înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals.

În sarcina acestuia s-a reținut că, în contextul desfășurării unor licitații de către o companie națională, dânsul ar fi falsificat și folosit în cadrul procedurii de atribuire mai multe înscrisuri, cu consecința câștigării de către o societate comercială a unor loturi licitate și încheierii între aceasta și compania națională a unor acorduri-cadru și, ulterior, în baza acestora din urmă, a unor contracte subsecvente.

Trebuie precizat că serviciile licitate au fost prestate în totalitate și, cu toate acestea, parchetul a reținut prin rechizitoriu un prejudiciu de aproximativ 70.000.000 lei.

În procedura de cameră preliminară, Tribunalul Arad a constatat neregularitatea rechizitoriului și a obligat parchetul să clarifice elemente esențiale ale acuzației. Instanța a reținut că actul de sesizare nu delimita suficient de clar momentul consumării infracțiunilor de înșelăciune și nici modul în care Ministerul Public înțelegea să definească prejudiciul, natura acestuia, modalitatea de calcul și legătura sa de cauzalitate cu faptele imputate. Ulterior, după comunicarea încheierii intermediare, procurorul a precizat că nu mai menține dispoziția de trimitere în judecată, solicitând restituirea cauzei la parchet. Hotărârea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad de restituire a cauzei la parchet este definitivă.

Expunerea faptelor într-o manieră diferită în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, respectiv în cuprinsul rechizitoriului

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că infracțiunile de înșelăciune au fost expuse într-o manieră diferită în cuprinsul ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, respectiv în cuprinsul rechizitoriului.

Astfel, dacă prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale procurorul i-a imputat inculpatului un prejudiciu de aproximativ 30.000.000 lei, în cuprinsul rechizitoriului s-a arătat că acesta s-ar ridica la suma de 70.000.000 lei.

În acest sens, instanța a reținut că “această diferenţă majoră între suma consemnată în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ca fiind decontată până la acel moment şi suma indicată în rechizitoriu ca fiind decontată «până în prezent» nu este, prin ea însăşi, incompatibilă cu evoluţia temporală a executării contractelor şi cu plăţi efectuate ulterior, însă ea impune, pentru respectarea exigenţelor de claritate ale acuzaţiei, o explicare riguroasă a semnificaţiei juridice pe care Ministerul Public o atribuie acestor valori şi a modului în care acestea se circumscriu elementului constitutiv al pagubei, din conţinutul infracţiunii de înşelăciune”.

Importanța individualizării pagubei în cazul infracțiunii de înșelăciune

Pornind de la incongruența constatată sub aspectul cuantumului prejudiciului, judecătorul de cameră preliminară a punctat printr-o serie de argumente pertinente importanța individualizării pagubei în cazul infracțiunii de înșelăciune:

“Judecătorul reţine că infracţiunea de înşelăciune, astfel cum este reglementată de art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal, presupune inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate, săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos patrimonial injust, condiţionată de producerea unei pagube.

Din perspectiva structurii tipice, rezultă că înşelăciunea este o infracţiune de rezultat, în sensul că urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul subiectului pasiv, iar existenţa acestei pagube, determinarea sa şi legătura de cauzalitate dintre conduita de inducere în eroare şi situaţia păgubitoare sunt condiţii esenţiale pentru configurarea acuzaţiei. În acest cadru, nu este suficientă o formulare generică a sintagmei «pricinuind o pagubă», ci este necesar ca actul de sesizare să permită identificarea clară a naturii pagubei, a întinderii acesteia şi a modului concret în care se susţine că a fost produsă prin fapta imputată, astfel încât inculpatul să cunoască în mod efectiv elementele esenţiale ale acuzaţiei şi să îşi poată construi apărarea în mod adecvat.”

De ce a considerat instanța neclar rechizitoriul

În esență, instanța a observat că, din economia acuzației, nu rezulta clar care este paguba, respectiv momentul producerii acesteia (la nivelul acordurilor-cadru, la nivelul contractelor subsecvente sau la un moment ulterior, când au fost efectuate plăți în executarea acestora):

“Analizând redactarea rechizitoriului, judecătorul constată că, la nivelul expunerii juridice, se afirmă că fapta ar fi fost săvârşită în scopul obţinerii unui folos patrimonial injust, «pricinuind o pagubă» în dauna persoanei vătămate, însă imediat după această menţiune se introduce informaţia referitoare la suma totală «decontată până în prezent» de către persoana vătămată către societatea administrată de inculpat, fără a se preciza expres dacă această sumă este echivalată de Ministerul Public cu paguba, dacă paguba este apreciată ca fiind diferită de suma decontată, ori dacă paguba este concepută într-o altă cheie, de pildă ca diferenţă între prestaţia achitată şi valoarea serviciilor efectiv prestate, ca prejudiciu corespunzător unei prestaţii neexecutate ori executate necorespunzător, ca prejudiciu decurgând din încheierea unui raport contractual pe care persoana vătămată nu l-ar fi încheiat în lipsa inducerii în eroare sau, eventual, ca prejudiciu echivalent unei pierderi de şansă ori afectării patrimoniale rezultate din blocarea resurselor ori din excluderea unui alt operator economic. Indiferent de opţiunea acuzării, actul de sesizare trebuie să o reflecte într-o manieră explicită, iar absenţa acestei delimitări generează o ambiguitate incompatibilă cu standardul clarităţii acuzaţiei, întrucât lasă nelămurit dacă elementul de rezultat al infracţiunii este identificat cu fluxul financiar al plăţilor efectuate «până în prezent» ori cu un prejudiciu determinat pe alte criterii.

Această ambiguitate se amplifică prin trimiterea din rechizitoriu la explicaţii ulterioare, în care Ministerul Public arată că infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul producerii urmării imediate, respectiv al situaţiei păgubitoare pentru victimă, concretizată în producerea unei pagube în patrimoniul celui înşelat, iar în consecinţă infracţiunea s-ar fi consumat la momentul încheierii fiecărui contract pentru loturile 3, 7 şi 8, în timp ce pentru celelalte loturi ar fi rămas în faza de tentativă, întrucât «în momentul încheierii contractelor s-a creat situaţia care a produs paguba în patrimoniul persoanei vătămate». Judecătorul constată că o asemenea susţinere, în lipsa unei precizări clare cu privire la contractele avute în vedere şi la mecanismul de producere a pagubei, poate crea confuzie atât asupra momentului consumării, cât şi asupra naturii pagubei, întrucât, în contextul specific al raporturilor derulate prin acorduri-cadru şi contracte subsecvente, momentul încheierii acordului-cadru şi momentul încheierii contractelor subsecvente reprezintă repere juridice distincte, cu efecte patrimoniale potenţial diferite. În mod particular, judecătorul observă că, din actele dosarului, rezultă aparenţa că, în urma procedurii de licitaţie, au fost încheiate acorduri-cadru de servicii, iar în baza acestora au fost încheiate ulterior contracte subsecvente de întreţinere, acestea din urmă fiind cele care, în mod uzual, generează prestaţii efective şi, după caz, decontări succesive. Într-un asemenea cadru contractual, echivalarea automată a momentului consumării infracţiunii cu «încheierea fiecărui contract», fără identificarea expresă a naturii acelui contract şi fără explicarea raportului dintre încheierea lui şi producerea unei pagube concrete, lasă neclar dacă acuzarea plasează consumarea la nivelul acordului-cadru, la nivelul contractelor subsecvente ori la un moment ulterior, când s-au efectuat plăţi în baza executării.

Prin urmare, judecătorul apreciază că se impune remedierea rechizitoriului sub două dimensiuni intrinsec legate. În primul rând, este necesară clarificarea exactă a momentului consumării infracţiunilor reţinute, prin precizarea expresă a actelor juridice considerate determinante pentru consumare, respectiv dacă se are în vedere încheierea acordurilor-cadru, încheierea contractelor subsecvente, ori o altă secvenţă contractuală relevantă. În al doilea rând, odată stabilit acest reper, Ministerul Public trebuie să indice în mod neechivoc valoarea pretinsului prejudiciu, natura acestuia şi modalitatea de calcul, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptele imputate inculpatului şi paguba astfel determinată, evitând suprapuneri neexplicate între noţiunea de «sumă decontată» şi noţiunea de «pagubă», care au semnificaţii juridice diferite şi nu se confundă în mod necesar.

În mod particular, judecătorul reţine că dacă Ministerul Public plasează consumarea infracţiunii la nivelul acordului-cadru, devine indispensabilă explicarea mecanismului prin care încheierea a acordului-cadru ar fi produs o pagubă actuală în patrimoniul persoanei vătămate, având în vedere că, în mod obişnuit, acordul-cadru stabileşte condiţii generale ale viitoarelor achiziţii şi nu implică, prin el însuşi, o plată imediată, aceasta intervenind, de regulă, în executarea contractelor subsecvente. În această ipoteză, acuzarea trebuie să precizeze dacă susţine existenţa unei pagube directe şi imediate la data încheierii acordului-cadru, dacă identifică paguba ca fiind reprezentată de o obligaţie patrimonială certă şi actuală născută prin acel act, ori dacă, dimpotrivă, plasează paguba la nivelul contractelor subsecvente şi al plăţilor efectuate în temeiul acestora. Dacă, în schimb, Ministerul Public plasează consumarea la nivelul contractelor subsecvente, se impune indicarea expresă a contractelor subsecvente avute în vedere, a datei încheierii fiecăruia, a prestaţiilor ce ar fi urmat a fi executate şi a modului în care acestea s-au reflectat în plăţile efectuate, pentru a putea fi determinat, în mod concret, dacă paguba este echivalată cu sumele achitate, cu partea din acestea aferentă unor prestaţii neexecutate ori neconforme, sau cu o altă diferenţă valorică determinată de acuzare.

În fine, judecătorul constată că, după clarificarea momentului consumării, a actelor juridice relevante şi a valorii şi naturii prejudiciului, dacă rezultă că prejudiciul astfel stabilit, ca element constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, nu se suprapune cu sumele indicate în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ori dacă actul de sesizare valorifică o situaţie de fapt aparent diferită sub aspectul rezultatului patrimonial, revine Ministerului Public obligaţia de a lămuri explicit această diferenţă şi de a preciza temeiul factual al actualizării ori reformulării acuzaţiei, astfel încât cadrul procesual să fie stabilit în mod previzibil, iar inculpatul să poată înţelege, fără echivoc, întinderea acuzaţiei şi elementele esenţiale care o susţin.”

Restituirea cauzei la parchet

Deși procurorul avea posibilitatea să remedieze neregularitățile constatate de instanță, acesta a solicitat restituirea cauzei la parchet. Hotărârea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad de restituire a cauzei la parchet este definitivă.

De ce este importantă această hotărâre

Hotărârea este relevantă pentru că arată, încă o dată, că în camera preliminară controlul asupra rechizitoriului nu este unul pur formal. Atunci când Ministerul Public nu explicitează anumite elemente esențiale ale acuzației (cum ar fi momentul consumării, natura și întinderea prejudiciului, legătura de cauzalitate etc.), actul de sesizare poate fi considerat neregulat. Iar dacă procurorul nu mai menține ulterior dispoziția de trimitere în judecată, consecința este restituirea cauzei la parchet.

Pentru practica apărării, decizia este utilă mai ales fiindcă pune accent pe ceva foarte concret: nu este suficient ca acuzația să fie amplă sau complexă; ea trebuie să fie și coerentă, previzibilă și suficient de precisă încât să permită stabilirea fără echivoc a obiectului și limitelor judecății.

Concluzie

În această cauză, neregularitatea rechizitoriului nu a fost constatată pentru motive marginale, ci pentru că lipseau clarificări esențiale privind momentul consumării, natura și întinderea prejudiciului, modalitatea de calcul și legătura de cauzalitate. Ulterior, întrucât parchetul a comunicat că nu mai menține dispoziția de trimitere în judecată, dosarul a fost restituit la parchet. Este un exemplu relevant despre cum exigențele de claritate ale acuzației pot deveni decisive în camera preliminară.

Pentru situații similare, vă putem oferi asistență în analiza legalității și regularității rechizitoriului, a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Vă invităm să parcurgeți un alt articol de pe site-ul nostru. Într-un dosar cu acuzații similare, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a dispus achitarea unui client de-al nostru pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune, în legătură cu introducerea unui bilet la ordin.